O promisiune pentru mine: 22 cărți de citit în 2022

Dimineața în tramvai sau în metrou, seara în drum spre casă de la serviciu, uneori când gătesc, sau oricând prind măcar 15 minute libere, ador să citesc. Și doresc să-mi fac o promisiune pentru mine: anul acesta voi citi 22 de cărți.

Începuturi

Eram în clasa a 12-a când am prins gustul lecturii. „Vinovată” de această patimă este Dna Profesor Doina Simion, profesorul meu de limba română de atunci. Era anul în care susțineam bacul și îmi amintesc că am citit toate romanele obligatorii pentru examen. Am rămas de atunci cu întrebarea <l-a înșelat Ela Gheorghidiu pe Ștefan sau nu?> din romanul „Ultima noapte de dragosteîntâia noapte de război” 🤨

Și Doamne ce-mi mai place să mă pierd în paginile cărților! Să devin eroină, să mă las purtată în timpuri de demult, să-mi fac planuri despre cum mă voi dezvolta, să învăț din experiențele altora, să țin cartea în mâini și să o răsfoiesc (căci sunt un consumator <conservator> de carte, prefer cartea tipărită).

Așadar, sunt ambitioasă: anul acesta voi citi 22 cărti pentru că e anul 2022. Deja am citit 3 în luna Ianuarie 😉:

  • „Viața e un roman” de Guillame Musso
  • apoi am citit „Grădina de iarnă” – a fost minunată!! – de Kristin Hannah
  • și am terminat zilele trecute „Ascultă-ți corpul, cel mai bun prieten” de Lise Bourbeau

Pasiune…

Pentru că lectura e pasiunea mea, modul meu de relaxare și împrospătare a energiei, a puterii, este modul prin care învăț cel mai bine. Și am atâtea titluri în minte, de toate felurile, că nici nu știu cu ce să continui mai întâi 😁. Ce bine că abia a început anul. Am timp să-mi ating numărul propus.

Voi ce cărți v-ați propus să citiți anul acesta? Ce domeniu vă place mai mult?

Gânduri de bine vă doresc!

Foto: arhivă personală

Pregătiri pentru școală

Am ascultat de dimineață la Știri un reportaj despre efectele cursurilor online (pe care l-am postat aici) ce încep să se vadă deja pe piața muncii: studenți nepregătiți din punct de vedere practic, care merg la angajare doar cu tone de teorie în cap. Și m-am pus în alertă: trebuie să mă pregătesc pentru școală.

Astăzi…

Nu, nu mă inscriu la cine știe ce facultate sau program de master. Ci mă gândesc că e cazul să mă pregătesc deja pentru când Ștefan va fi în clasa zero. Adică în septembrie anul acesta.

După cum am tot auzit pe la alte mămici, e nevoie de multă răbdare, balans echilibristic între cursuri fizice (prea putine) și cursuri online (cam multe), destule teme pentru acasă și în general multă implicare din partea părinților pentru a suplini…cam orice. Și mă întreb până când? Căci materia va deveni din ce în ce mai grea, chiar și pentru noi. 🙄

Ce e de făcut?

Păi, până azi nu am realizat cam ce efort va trebui să depun pentru a-i asigura copilului meu un cadru normal, potrivit de învățare și dezvoltare. Însă încep să înțeleg că în zilele noastre, fără un efort considerabil din partea mea și a Domnului Soț, copiii noștri nu vor fi departe de „doar niște copii care au trecut prin școală ca gâsca prin apă” 😁.

Și mi se pare dureros, căci cine nu vrea „să-și vadă copilul bine”?

Așadar, intru în acțiune și mă gândesc că ar fi util să:

  • caut un afterschool unde copilul să poată lucra chiar cu Învațătoarea de la școală
  • să-mi rezerv vreo 2 ore sâmbăta și duminica să pot lucra cu Ștefan în plus față de școală. Aici voi face rotație cu Domnul Soț (sper)
  • introduc o oră pe săptămână și pentru Limba Engleză – măcar cuvinte ușoare
  • să-l las din când în când la Mama să lucreze și ea cu el, astfel mai schimbă „Învățătorul și tehnica”😋 ….măcar până în clasa a doua/a treia
  • să încep să citesc cărti despre Didactica Pedagogică, cum să lucrez cu pre/școlarii – chestii din astea
  • aaaa, și trebuie să-mi îmbunătățesc răbdarea…cumva 🤔

Cam atât îmi trece prin minte momentan. Însă orice altă idee e binevenită.

Voi cum vă descurcați cu școala la copiii din clasele mici? Ce alte sugestii îmi mai puteți oferi? Le aștept cu interes.

Gânduri curcubeice să aveti! 🌈

Ștefan scrie pe tablă

Foto antet și foto final = arhivă personală

1 an cu Sweetie

În urmă cu an an, Moș Nicolae ne-a adus-o pe Sweetie și a lăsat-o în bucatărie, împreună cu toate cele necesare: litieră, vase pentru mâncare, răzor pentru joacă. A fost tare darnic Moșul, căci a adus și alte cadouri, iar copiii extrem de încântați. Imediat cum au văzut-o s-au gândit la un nume pentru ea: să fie Sweetie sau Negruța?

Pisicuța, neagră tuci🐈‍⬛, micută și speriată, a primit prin vot numele de Sweetie. Pentru că mirosea cam ciudat, Domnul Soț i-a făcut de urgență o baie în chiuvetă. Copiii săreau pe lângă ea, voiau să o mângâie, ea nu stătea, se ascundea prin toate locurile întunecate …câtă agitație și bucurie a fost în seara aceea. ☺️

A durat cam 4 zile să se acomodeze cu noi. De multe ori am găsit-o ascunsă în spatele mobilei din bucătărie după dedurizator. Doar Domnul Soț reușea să o scoată de acolo, cu greu.

N-am avut niciodată pisică și nici nu-mi imaginam că voi avea vreodată, însă tocmai eu am insistat să o luăm. Eu și copiii. A adus cu ea bucurie și căldură, este un mod de destresare pentru noi toți când o mângâiem, pe mine chiar mă liniștește când stă pe mine și sunt obosită sau nervoasă, iar cu timpul a devenit un partener de alergat prin casă pentru Ștefan, și unul de șicanat pentru Ciprian (care o trage mereu de coadă și de mustăți sau o caută pe unde doarme ca să o enerveze).

Este și o grijă, nu voi omite acest adevăr. Căci cineva trebuie să ii cumpere silicat și mâncare, să meargă cu ea la veterinar, să caute vecini care stau acasă când noi plecăm în concediu să vină să stea 5 minute cu ea și să ii dea mâncare, să curețe vara părul negru lăsat peste tot. Dar per ansamblu, ne bucurăm cu toții că o avem.

Pro pisică sau Nu?

Categoric Pro.

Este încă foarte jucăușă, mai ales când și noi avem chef de joacă cu ea și ne binedispune maxim când o vedem cât de tută e uneori. 😁 Când suntem plecați de acasă câteva zile, copiii abia așteaptă să ajungem înapoi ca să o vadă pe Sweetie, să ii pună mâncare, Ștefan să o mângâie, iar Ciprian să o tragă de urechi, coadă, sau să o împingă de pe unde stă liniștită. Deci au format sentimentul de grijă față de ea și chiar de dor, aș spune. Uneori îi pun amândoi mâncare (prea multă chiar) și apă, Ștefan o învelește cu pături când o găsește dormind cine știe pe unde. Au grijă de ea amândoi, atât cât înțeleg ei ce înseamnă grija unui animal de casă.

Nu-mi dau seama dacă prezența ei are beneficiile pentru copii despre care am citit în diverse articole, deși amândoi țin la ea și sunt atenți cu Sweetie, dar știu sigur că lipsa ei ar crea multă supărare, dor, plânsete, poate chiar rugăminți să ne luăm altă pisică… neagră, pe care să o cheme tot Sweetie.

Nici nu am realizat când a trecut 1 an. Diseară vine Moș Nicolae iar, și copiii abia îl așteaptă. (sper să vină totuși fără o altă pisică). Pentru primul an suntem ok, o mai ținem 1 an…sau poate mai mult 😊 Căci ea e Sweetina Găina sau Sweeta sau Sweetinica sau Sweetinela și tot felul de alte cuvinte de alint pe care copiii le-au inventat pentru ea. Și nouă, părinților, ne este tare dragă, iar Domnul Soț mereu are în vedere să o ia și pe ea în pat cu noi când stăm seara la televizor.

Voi sunteți pro sau contra animalelor de casă pentru copii? Aveți pisici pe care le-ați luat special pentru copii?

Gânduri curcubeice să aveti!🌈

Leneveală mare, Mon Cher

Drumul meu

De câteva săptămâni îmi joacă o întrebare prin minte: care este drumul meu?

Am devenit mamă de doi blonzi, împreună cu Domnul Soț, am un job care-mi place (de peste 10 ani e același 😉), prietene în care am mare încredere, familia mi-e aproape, viața mi-e așezată…dar ceva lipsește.

Mereu mi-am dorit ca în drumul meu să fiu de ajutor oamenilor, să formez noi relații, să ofer, să creez ceva ..doar al meu.

Dar oricât am încercat, m-am gândit, am pus pe foaie și nu mi-a plăcut, m-am gândit iar, dar ideea nu a venit… drumul meu nu mi s-a arătat. 🙄

Așadar ne puserăm aseară pe „creat”, eu și două Oane minunate. Căci drumul meu poate fi și drumul lor, și pentru că sigur putem crea ceva minunat cu energia, experiența și imaginația noastră.

Păstrez aceste 2 cuvinte cu mine, căci ele nu-mi agită mintea degeaba, și aștept momentul potrivit, ideea să vină, să-și facă loc, să-mi descopere drumul meu.

Voi cum v-ați găsit drumul în viață? Sunteți mulțumiți de actualul drum pe care-l aveți?

Gânduri curcubeice să aveți! 🌈

Poză Drumul Meu: http://www.pexels.com

Să fiu bine cu mine e uneori un vis

Să fiu bine cu mine e uneori un vis (Pexels.com)

În ultimele zile și nopți am trecut prin destule momente de încercare cu copiii sau diferite griji la serviciu, și simt că să fiu bine cu mine e uneori un vis…cam îndepărtat.

Schimbările prin care trec au încă un cuvânt de spus, și cel puțin în cazul meu vin cu oboseală, frustrare, nemulțumire și uneori furie că nu fac destul.

Începutul grădiniței și acomodarea la ea (e o etapă chiar grea), răcelile și otita care au venit una după alta la fiecare copil, dormitul copiilor împreună în aceeași cameră, refuzul lui Ciprian de a fi adormit de tati, perioada prelungită de când spune tot mai des NU la orice…toate duc la disconfort, tantrumuri, rezistență din partea copiilor, neputință din partea mea.

Ce e de făcut?

Peste tot fie am citit, fie am auzit că e nevoie de răbdare, conectare multă cu copiii, discutat mult și pe înțelesul lor, căutat momente în care să mă pun pe primul loc, ca să fiu bine cu mine pentru a putea oferi și altora din preaplinul meu. Partea asta îmi place mult. Sună minunat! Dar când și cum să o aplic? Căci după ce seara pregătesc cina, apoi spăl și vasele (uneori le spală și Domnul Soț), poate e seara de baie a copiilor, sau e rândul meu să-i adorm și evident că adorm lângă ei și ies o oră mai târziu din camera lor, doar ca să mă duc să dorm în „camera părinților”… unde să mai înghesui și puțin timp pentru mine? Plus jobul din timpul zilei, statul în trafic, cumpărăturile și puținul timp petrecut seara cu copiii. Ce să mai! Să tot fii frustrat cu atâtea pe cap.

Dar cum îmi spune Mama uneori: „că și eu făceam de toate și reușeam” și eu trebuie să reușesc. Însă nu cu prețul de a uita de mine, a mă da (prea) mult la o parte, a-mi nega (dacă nu chiar abandona) nevoile mele de femeie, om, suflet. Deci, deoarece a fi bine cu mine e un vis îndepărtat, îmi trebuie un plan pentru a-mi trăi visul 😉.

Planul meu

Așadar, pentru început trebuie să conștientizez mai des că am nevoie de timp și spațiu pentru mine și când simt că nu mai pot, să mi-l iau! Ușor de spus, greu de făcut. Căci deși poate conștientizez că sunt prea încărcată, prea obosită, prea depășită uneori, sunt lucruri pe care nu are cine să le facă și tot eu trebuie să le rezolv.

Apoi să-mi dau voie să mă bucur de ce-mi place: o carte bună, o ieșire cu fetele, un film motivant, un masaj la salon (se întamplă rar, dar e foarte relaxant), o plimbare în natură (ar fi ideal doar cu Domnul Soț), o scurtă sesiune de shopping online (că fizic nici nu se pune problema), o manichiură colorată pentru a-mi ridica moralul.

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă încarcă pozitiv și puțin timp petrecut în Biserică. Să ascult slujba, să mă rog, să mă simt ascultată. Cred că e singurul loc unde „pereții” chiar ascultă, căci sunt plini de Sfinți😁.

Noroc cu vremea rece, că mă pot bucura din când în când de câte o baie fierbinte cu ceva uleiuri esențiale diluate în cadă. Ador uleiul de Vetiver care îmi dă o stare de liniște și relaxare, calm și regăsire. Profit la maxim că l-am întâlnit. (Pe ulei) 😆.

Și scriu. Pe blog sau mai ales în agenda mea. Tot ce-mi trece prin cap. Acolo îmi descarc nervii, sau mulțumesc, sau mă plâng, sau îmi exprim bucuria. Și ce bine e! Căci mintea dictează, iar mâna scrie și e chiar o metodă fantastică de destresare, vărsare de năduf, vindecare. E de fapt modul care mă ajută ce-l mai mult să mă echilibrez, să fiu iar bine cu mine, căci paginile agendei primesc gândurile mele fără să mă judece, sau să mă certe, sau să-mi spună că mai puteam puțin când eu simt că nu mai pot.

Pexels.com

Și pentru final am păstrat ceva dulce, ce-mi încântă papilele gustative și amorțește tristețea sau neputința (dupa caz) pentru câteva momente: ador ciocolata neagră și urăsc momentul când realizez că sunt în stare să mănânc singură una toată. 😋

Așadar îmi propun să fiu mai atentă când aceste situații apar și să pot spune mai des „Stop, acum e rândul meu să am grijă de mine”, fără a mai simți vină că am alt lucru de făcut, altă situație de rezolvat sau vreun copil cu care să mă joc, și deci să-mi dau voie doar „să fiu”.

Voi cum reușiți să vă deconectați și să fiți bine cu voi? Ce alte idei de relaxare aveți?

Gânduri curcubeice să aveți! 🌈

Când e momentul potrivit să culcăm copiii împreună? Experiența mea și câteva sfaturi

De câteva săptămâni cochetez cu ideea, dacă nu chiar visul, de a-mi culca copiii împreună în camera lor, să doarmă toată noaptea amândoi, iar eu și Domnul Soț să ne luăm camera înapoi. Însă când e momentul potrivit să culcăm copiii împreună? Vine vreodată acest moment?

Ei bine, pentru mine a sosit. Momentul…În urmă cu 2 săptămâni am lăsat copiii la mama mea pentru a petrece un weekend cu câțiva părinți (despre care am scris aici) și cum-necum m-am întors acasă cu dorința de a încerca această ispravă. Verișoara mea face acest lucru cu copiii ei deja de 1 an și mi-am zis: „de ce să nu încerc și eu”? Așa că într-o zi de luni, simțindu-mă tare curajoasă, l-am anunțat pe Domnul Soț că „începem și noi” 😁. Adică eu.

Începutul

Când am ajuns acasă de la serviciu, le-am spus copiilor că de azi vor dormi în „dormitorul fraților” împreună și că în fiecare seară unul din noi îi va culca, pe urmă se va duce în „dormitorul părinților” să doarmă. Dar că peste noapte, dacă vor, pot veni să ne cheme, căci ușile rămân deschise………Pauză. Pe urmă s-a auzit un „Uraaaaa, dormiți împreunăă!”. Era Domnul Soț care s-a gândit să anime putin atmosfera și s-a bucurat el în locul copiilor😁. Apoi, la unison au început amândoi: „dar de ce trebuie să dorm cu Ștefan / Ciprian? Eu nu vreau să dorm în camera asta. Eu vreau să fie iar ca „mai târziu””….ohh

Prima noapte în dormitorul fraților

Totuși nu am renunțat. Până la ora de culcare le-am repetat că vor dormi împreună. Insistam pe cât de frumos ar fi să doarmă împreună și noaptea, nu doar ziua, la prânz. Că și eu și sora mea dormeam împreună când eram mici, Domnul Soț făcea la fel cu fratele lui și toți frații din lume dorm împreună. Eram amândoi precum picătura chinezească pe capul lor.

Ora 21.00 a venit. Am urmat rutina de seară: spălat pe dinți, pupat, îmbrațișat pe tati și rămas la somn cu mami în cameră la Ștefan. Schimbarea majoră era pentru Ciprian care schimba cam tot: cameră, pat, loc în pat (margine), rutină. Le-am spus o poveste și am vorbit puțin despre faptul că peste o săptamână vor merge amândoi la Grădiniță. Mare greșeală am făcut, căci amândoi s-au aprins și au zis că nu vor. Aoleu…nu era de bine. Mi-am înmuiat glasul și le-am zis „bine, bine, hai că mai vedem noi cum e treaba cu Grădinița. Până atunci, hai să dormim. Ciprian vrei să stai pe mine?”….El așa adoarme în ultimele 3 luni, doar pe mine. Și spre marea mea surprindere, la 22.05 dormeau amândoi. Ce ușurare! Ce fericire că mi-a „iesit”🙂! Domnul Soț mă aștepta în sufragerie nerăbdător să-i povestesc cum a fost. Ce fain a fost să ne uităm la „Casa del Papel” în seara aceea.

Canva.com

Continuarea

Continuarea „merge înainte”. Căci de fapt, nu poți să știi când e momentul potrivit să culci copiii împreună. Eu cred că e bine să testezi, să ai curaj să încerci. Ce m-a determinat pe mine să fac acest pas este că îmi doresc de mult ca ei să doarmă în aceeași cameră pentru a încerca să ne recâștigăm și noi ca și cuplu independența…sau mai bine spus „intimitatea”. Și de ce nu, în seara în care unul din noi adoarme copiii, celălalt să se bucure de „timpul lui”. Oare e greșit să-ți dorești așa ceva?

Cât și până când să pui mereu nevoile copilului pe primul loc, uneori peste ale tale? Nu, nu mă consider egoistă că am făcut acest pas și nici nu consider că l-am făcut prea devreme. Așa s-a nimerit să fie în cazul nostru: fix cu o săptamână înainte de a începe Grădinița, după ce ne-am întors dintr-un weekend minunat petrecut cu alți părinți, unde am discutat mult despre copii (deh…parcă nu mai știam despre ce să vorbim!) și m-am întors hotărâtă să încerc și eu. Dar hotărâtă!

Suntem după 14 nopți de pus copiii la somn în aceeași cameră, în același pat și încă ne iese. Primele 3 seri au opus puțin mai multă rezistență. Când trebuia să ne bagăm în pat puneau întrebări: de ce nu putem să dormim iar fiecare în camera lui? Dar eu vreau cu mami/tati, nu cu tine. Se supărau unul pe altul că nu au loc, că se ating, etc…Cea mai mare rezistență o opune încă Ciprian când e rândul Domnului Soț să îi culce, căci el vrea foarte mult să doarmă cu mine de câteva luni încoace. În vreo 2-3 nopti, m-am dus și eu în pat cu ei și ne-am înghesuit toți 4, însă îi spun mereu lui Ciprian că și tati vrea să îi culce, trebuie să doarmă și cu el, așa e normal…să doarmă pe rând cu fiecare părinte. În final adoarme.

Primele nopți au fost însă dificile. Căci în fiecare noapte se trezea câte unul din ei să vină să mă cheme la el. Și am avut nopți în care m-am trezit și de 4 ori pe noapte. Ba chiar mă mai trezeam chiar eu din proprie inițiativă să mă duc să-i învelesc. Acum am renunțat. Eram prea obosită dimineața. Și la prânz efectiv nu mai puteam de somn.

Dacă ar fi să o iau de la capăt aș face 2 lucruri diferit:

  • aș discuta cu ei despre această schimbare mai din timp. Și le-aș povesti la ce să se aștepte, de ce facem această modificare în viața noastră, cum va fi pentru noi toți ca ei sa doarmă împreună. Poate chiar i-aș pune să aleagă o zi când să începem și să o respectăm. Dar să fie fezabilă, nu la Crăciun
  • aș cumpăra lucruri noi pentru „dormitorul fraților” care să îi dea un aer nou, să îi atragă noul nume și să le placă schimbarea: lenjerie de pat cu personaje pentru băieți, un ceas de birou cu personajul preferat de ei, abțipilduri pentru ușile dulapurilor. Și le-am pune împreună prin cameră ca să simtă „aerul schimbării”

Însă sunt mulțumită și așa. Până acum cred că ne descurcăm bine. Chiar dacă am primit feedback de tipul: „de ce am făcut acest lucru? sunt încă mici, trebuia să mai aștept”. Și întreb: ce să aștept? Căci efectiv nu cred că cineva va ști când e momentul potrivit să culcăm copiii împreună, sau că acel moment e același pentru toți copiii. Fiecare din noi trebuie să aibă curajul și puterea să încerce. Trebuie să fie el pregătit pentru acest pas și pe urmă să-l aplice. Și să fie ferm în hotărâre. Căci orice ezitare este foarte repede simțită de copii, iar ei – hoțomanii – speculează foarte ușor slăbiciunea noastră.

Sunt curioasă cum a fost acest moment pentru voi, cei care aveți 2 copii? Când v-ați simțit pregătiți să îi culcați pe copii împreună?

Ștefan și Ciprian dorm împreună

Părinți care se plimbă prin Bucegi

În urmă cu câteva luni, Domnul Soț împreună cu fratele lui au propus să facem ceva inedit: să urcăm pe Vârful Omu…noi și încă alți părinți care ni s-au alăturat. După câteva zile de planificări: când să mergem, cu cine lăsăm copiii, dar ce echipament ne trebuie, la ce oră să plecăm, glume despre cine se trezește la timp sau nu 😀… iată-ne cum devenim într-o zi de sâmbătă părinți care se plimbă prin Bucegi.

Am plecat în total 4 cupluri, adică 8 părinți a #câte2copii: eu, Cumnata, Verișoara și Creața cu soții la purtător. Trei dintre noi suntem mame de 2 băieți, doar Cumnata are pereche.

Plecarăm 8 de la bază și ajunserăm în vârf doar 6. Căci așa e cu părinții care se plimbă prin Bucegi: nu au experiență și antrenament, îi dor picioarele, obosesc, nici echipamentul poate nu e cel mai bun. Dar nu-i nimic. Mai bine așa decât să terminăm ziua cu accidentări.

Cum a început aventura

Am plecat foarte devreme de la țară – la 7.31. Creața cu al ei soț au parcurs chiar un maraton, căci veneau de la București și ne-am întâlnit la Pucioasa. La 9.00 dimineața am parcat toți mașinile la Piatra Arsă și am purces la drum. Glumele nu ne lipseau din repertoriu, că doar eram la început, eram odihniți și foarte viteji.

Când am ajuns la Babele încă eram bine, deși am urcat vreo 40 de minute până acolo. Nici nu bănuiam ce ne va aștepta mai încolo. Căci traseul poate fi floare la ureche pentru profesioniști, dar nu și pentru niște părinți care se plimbă prin Bucegi, pentru că au hotărât că au timp și chef de o aventură în viața lor de părinți.😁

Verișoara: deja am obosit, simt că-mi cade piciorul
Cumnata: dați-vă de la bolovanul ă
la... e al meu

Drumul de la Babele până la Vârful Omu a fost greu: cu multe și dese opriri, văicăreli, cu puțină ceață, pietre care-ți alunecau sub talpă, pante abrupte și obositoare, iar la întoarcere chiar s-a răcit binișor și bătea vântul. De altfel, la ultimul refugiu Verișoara s-a întors din cauza unei probleme cu piciorul.

Gașca de părinți

Destul de greu de parcurs mi s-a părut ultima bucată de drum. Cea la care te uiți cu bucurie că e scurtă (doar vizibil), dar care în realitate îți consumă totul: energie, îți taie respirația, chiar și dorința de a mai continua, îți bubuie inima de la efort. Îți vine să renunți acolo, să te-ntorci altădată să continui😉. Așa cum era să renunțe și Cumnata. Dar n-am lasat-o. Toți 5 am încurajat-o, soțul ei a rămas în urmă cu ea să o aștepte și până la urmă a ajuns și ea în vârf…cam fără suflare 🤪.

În vârf

Greu a mai fost. Dar după 4 ore și 10 minute de urcat, oprit, glumit, chiar și înjurat (în gând) pe alocuri…am reușit! Și ce mulțumire și satisfacție pe noi! Cine mai era ca noi: niște părinți care au plecat la plimbare prin Bucegi…și au ajuns pe Vârful Omu? Eram toți un zâmbet.😛 Ne-am refăcut repede forțele cu câte un ness (da, mai există încă) și vin fiert, am făcut câteva poze să avem ce povesti la nepoți, am admirat priveliștea de pe munte, ne-am și complimentat puțin, apoi am început coborârea căci se schimba vremea și riscam să ne prindă ploaia pe drum.

Cumnatu: Hai mă că n-a fost greu. Chiar a fost ușor. Eu mai vin o dată …(râsete)

Coborârea

Ha ha…credeți că a fost ușor? Vai de mine ce efort am depus și aici. Am ajuns la mașină cu unghiile de la picioare îndoite, genunchi răsuciți, fese arzătoare, mers de rață și toată lumea cu dureri de articulații și tendoane peste tot de la mijloc în jos. A doua zi, abia m-am putut ridica din pat. Atât eu cât și restul lumii. Dar măcar am ajuns mai repede decât am urcat. Ceilalți 2 ne așteptau la mașini așa că am plecat obosiți spre cazare…și cu gând de mers în club, cine mai poate 😃.

Concluzie

Însă n-am mai putut decât să mâncăm și să stăm la povești la un pahar de roze sau demisec, după preferințe, până târziu în noapte. Ce să mai? Noi suntem părinți care ne pricepem la copii, la joacă, rezistăm eroic tantrumurilor, pregătim mese sănătoase pentru toată familia, citim cărți de parenting… nu știm noi să fim părinți care se plimbă prin Bucegi și escaladeză Vârful Omu.

Dar pentru că ne-am simțit atât de bine în această aventură și am creat un grup frumos, ne gândim să continuăm periplul de părinți care se plimbă prin Bucegi și să petrecem un weekend la munte și cu copiii (poate fără escaladare momentan 😉). 8 părinți cu 8 copii. Oare cum va fi?

Voi ați mers cu copiii voștri pe munte până acum? Cum a fost experiența pentru ei și pentru voi?

Gânduri curcubeice să aveți!

Părinți care se plimbă până la Vf Omu

Mami, vreau în brațe!

Cunoașteți aceste cuvinte? Eu nu doar că le știu, dar le și aud pe 2 voci: Mami, vreau în brațe! Vocea 1 – Ștefan și Mami, vreau în brațe! Vocea a 2 a – Ciprian. Recunosc însă că de la Ștefan vine mai rar această cerere în ultimul timp.

Însă chiar și el, la 5 ani împliniți mai vrea încă în brațe. Uneori când te aștepți mai puțin sau când nu ai dori deloc🙄

Și ce să fac? De cele mai multe ori mă conformez. Cu toată durerea de spate, lipsa de chef, oboseala de peste zi sau sentimentul că nu mai pot, îi iau în brațe. Pentru că DA, e adevărat că atunci când ești mamă chiar dacă nu mai poți, mereu mai poți un pic.

Pentru că…

Mami, vreau în brațe! înseamnă iubire și răsfăț și

conectare și brațe pentru odihnă și somn sau poate „Mami, am obosit, ajută-mă să mă relaxez!”

Încă îmi place când Ciprian adoarme pe mine (cum s-a întâmplat și azi la prânz), stând amândoi întinși pe pat, el escaladându-mă ca pe Vârful Omu, eu rezistând cu stoicism până îi simt respirația sacadată și liniștită, iar corpul moale și greu peste al meu. Acest moment este de neprețuit pentru mine, căci ador să îi simt trupul cald, să îl pup pe păr, să îl mângâi ușor pe spate și pe obrazul încă fin, iar în gând să mă rog la Dumnezeu să îi fie bine în viață și să fie norocos.

Îmi amintesc uneori cum tatăl meu mergea o data pe an (sau poate de 2 ori) în vizită la mama lui și cum bunica mea, femeie simplă și credincioasă din Moldova, îl mângâia pe față cu mâinile ei aspre și zbârcite de munca câmpului, îl alinta Ionel (nimeni nu-i spunea așa), îl pupa de vreo 2-3 ori pe frunte, îi tot lua mâinile în ale ei să le simtă, să le atingă, îi spunea „Hai mai stai puțin, nu pleca, că cine știe dacă mai trăiesc până vii iar”, parcă îl sorbea din priviri de atâta dor și fericire că-l revede…

..iar el mereu părea plictisit de gesturile ei și îi îndepărta mâna, ba chiar îi spunea „Lasă-mă c-o să mă albești”. Of, ce tristețe cred că simțea bunica mea când își revedea băiatul cel mic plecat de acasă de atâta timp, care venea atât de rar și stătea așa de puțin, iar el se simțea deranjat de tandrețea ei.

Nu știu de ce îmi vine uneori în minte această imagine când unul din copii îmi spune Mami, vreau în brațe! Poate pentru că mi-e teamă să nu mă respingă și ei? Poate că-mi va fi dor să îi țin în brațe, să îi simt calzi la pieptul meu, dar vor fi prea mari pentru asta? Poate mă doare (chiar și azi) durerea bunicii mele ce mi-a rămas în minte? Poate îmi judec tatăl că era rece cu ea și nu înțelegea cât dor și grijă îi poartă mama lui? Sau poate că, la fel ca toate mamele, voi ajunge să-mi fie și mie dor de puii mei mici și gingași și vulnerabili, care se vor face mari și nu vor mai avea nevoie de alintul și alinarea mea.

Tocmai de aceea îi iau în brațe. Și mă plimb cu ei noaptea prin întuneric până adorm (mai ales când sunt răciți), și îi țin în brațe când sunt supărați sau triști, nervoși sau morocănoși după somn, neliniștiți sau chiar când nu au nimic, ci vor doar iubire.

Căci cine știe cât timp mă mai pot bucura de acest moment unic care va deveni o dulce amintire în sufletul meu? Cine știe pe urmă cât de dor îmi va fi să aud această cerere care nu va mai veni?

Așa că rezist. Și le ofer brațele mele și timpul și alinarea mea, pentru că în brațe la mami e cel mai cald și liniște și e multă iubire.

Vouă până la ce vârstă v-au cerut copiii să îi țineți în brațe? Vă este dor de aceste momente?

Ciprian spunându-mi Mami, vreau în brațe! după somnul de prânz

1 Pescar și 3 sferturi

Prin periplul nostru de 3 zile prin Mărginimea Sibiului, am fost o jumătate de zi și la pescuit – pasiunea Domnului Soț.

După somnul de prânz ne-am echipat cu tot ce trebuie: undițe, pătrățele de mămăligă, râme, pufuleți, viermi, ace și ne-am instalat pe Balta Domnului Nelu: 1 pescar și 3 sferturi. Că eu nu pescuiesc. Frumos aici, nu glumă. Sălcii pentru umbră, mal puțin abrupt perfect pentru copii, bancă de stat jos, pește în baltă destul…

….răbdarea însă nu e inclusă 🙄

1 pescar și 3 sferturi pe balta Domnului Nelu

După ce a pregătit Domnul Soț undițele ne-am pus pe așteptat. Trebuie să recunosc că această activitate e pentru mine deloc fascinantă, pentru că dacă nu trage peștele mă plictisesc repede…și Ciprian la fel. Așa că el a început să arunce cu pietre în apă😋.

1 sfert de pescar plictisit

Într-un final, primul pește l-am prins eu cu Ciprian (doar i-am scos undița din apă). Uraaaa! Pe urmă Ștefan. Pe urmă pauză… pe urmă a prins Ciprian 2 pești, iar Ștefan nimic minute întregi. Așa că Ștefan s-a supărat pe Ciprian că prinde pești și el nu. Și uite așa am găsit motiv să mă duc să mă plimb printre bălți și să-l las pe tati să-și împace feciorul și să pescuiască ei 3…ca băieții.

Mă bucură pasiunea aceasta a Domnului Soț și visez la zilele când îi va lua pe copii la pește cu noaptea-n cap și vor sta 1-2 zile pe baltă. Iar eu voi profita de timp liber să citesc, să mă plimb, să ies cu fetele sau sigur găsesc eu ce să fac, poate doar să stau…. însă curat și mâncare NU.

În final am petrecut cu toții o după-amiază plăcută, copiii întrecându-se între ei, (Ștefan este foarte competitiv și supărăcios dacă Ciprian i-o ia înainte prea tare), Domnul Soț fiind mândru nevoie mare că are cine să-i calce pe urme (din păcate el nu a prins absolut nici un pește), au învățat să facă guguloaie de mămăligă, au vorbit cu Rățușchițele (dar au fost ignorați total), iar eu m-am topit de cald și sete, dar m-am bucurat de bucuria lor.

Voi cum petreceți timp în natură cu copiii? Ce pasiuni transferă tații către copii?

Jumate de pescar alături de Mami

1, 2, 3 Du-te furie în Tei

Azi a fost dificil cu Ștefan, care are uneori niște tantrumuri de-a dreptul deosebite. Din orice. Când nu te aștepți.

Și sunt grele, cu multă încărcătură emoțională, cu plâns și țipete, uneori bătut din picior și trântit uși. Și încercam să-mi amintesc când vreodată în viața mea de copil am reacționat la fel 🤔? Când am bătut eu din picior să îi arăt mamei că ceva nu-mi convine, că sunt supărată că nu îmi dă un lucru sau să îndrăznesc să trântesc ușa camerei de furie? Ei bine, niciodată! Niciodată nu mi-am dat voie să-mi exprim astfel de sentimente față de părinții mei. Întotdeauna trebuia să „fac ce trebuie, să stau unde trebuie, să mă uit la ce program TV se uitau ei (oricum nu aveam multe opțiuni acum 30 de ani), să mănânc tot din farfurie” pentru că… „așa trebuia”. Nu știa nimeni să explice „de ce”.

Această conformare nedefinită cred că m-a făcut să strâng multă furie în suflet, să-mi reprim unele emoții, pentru că observ acum, când copilul meu are tantrum, că îmi pierd repede răbdarea cu el și îmi este dificil să îi înțeleg trăirile, tocmai acel „de ce?” pentru care reacționează așa. Pentru că eu nu am învățat că poți să faci și altfel în afară de a te supune, de a te înfrâna, de a asculta.

Iar când el are tantrum am și eu tantrumul meu…de eliberare a furiei adunate, de învățare „să-mi dau voie”, de curățare a locului unde furia mea s-a adunat: în inimă. Și e greu. E mult tumult acolo, multă luptă adunată între a „mă răzvrăti” și a fi „cuminte, a sta la locul meu”.

Până nu de curând, am aflat amândoi despre povestea unui Trol, care era furios și el și se liniștea spunând cuvintele magice „1,2,3 du-te furie în tei”. Las aici povestea „Trolului furios care nu mai e furios” (povestită de Ioana Macoveiciuc). E minunată! Iar această mantră e eliberatoare pentru mine.

Și funcționează perfect pentru Ștefan, care astăzi s-a supărat pentru că nu l-am lăsat să se uite mai mult la desene. Deși am stabilit amândoi că la pauza de publicitate voi opri televizorul, el tot s-a supărat. Atât de rău încât nu înțelegeam de ce. Doar știa că închid televizorul la pauză, nu? Ei bine, el nu era pregătit…mai voia la desene pentru că se trezise morocănos de dimineață (cum am aflat ulterior).

Dar am învățat că mereu când îi spun: „Hai să vorbim când ești pregătit și să alungăm furia” își dă timp să se liniștească și pe urmă vine singur după mine să-mi spună că acum este „pregătit” să vorbim. Și cu cuvintele lui îmi spune ce a simțit, de ce a reacționat așa, se descarcă de furie, îi dăm furiei chiar și o culoare – roșie- (că așa e într-un film cu Emoții pe care l-am văzut noi) și se liniștește, ne strângem în brațe și suntem iar prieteni…iar eu învăț de la el.

Învăț că e în regulă să fii supărat, nemulțumit, poate obosit și deci să te manifești prin furie, ignoranță sau uneori dorință de a te retrage, să fii singur tu cu tine ca să-ți umpli rezervorul de „bine”.

Așadar, această mantră funcționează de minune pentru amândoi. Iar momentul de conectare pe care-l simt când îmi povestește de la ce i s-a declanșat tantrumul e de poveste: strânși în brate, sfătoși amândoi, vulnerabili și cu inima plină de iubire. Minunat!

Și pentru că abia are 5 ani și un frate mai mic care vine din urmă cu aceste tantrumuri, să mă tot țin să învăț despre tantrumurile mele trecute pe care le trăiesc astăzi o dată cu ei. Căci niciunul nu e pregătit să treacă singur prin ele…și nici eu.

Voi cum vă ajutați copiii să treacă mai ușor prin tantrumuri? Ce trucuri aveți?

Gânduri curcubeice vă doresc!

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe