Când e momentul potrivit să culcăm copiii împreună? Experiența mea și câteva sfaturi

De câteva săptămâni cochetez cu ideea, dacă nu chiar visul, de a-mi culca copiii împreună în camera lor, să doarmă toată noaptea amândoi, iar eu și Domnul Soț să ne luăm camera înapoi. Însă când e momentul potrivit să culcăm copiii împreună? Vine vreodată acest moment?

Ei bine, pentru mine a sosit. Momentul…În urmă cu 2 săptămâni am lăsat copiii la mama mea pentru a petrece un weekend cu câțiva părinți (despre care am scris aici) și cum-necum m-am întors acasă cu dorința de a încerca această ispravă. Verișoara mea face acest lucru cu copiii ei deja de 1 an și mi-am zis: „de ce să nu încerc și eu”? Așa că într-o zi de luni, simțindu-mă tare curajoasă, l-am anunțat pe Domnul Soț că „începem și noi” 😁. Adică eu.

Începutul

Când am ajuns acasă de la serviciu, le-am spus copiilor că de azi vor dormi în „dormitorul fraților” împreună și că în fiecare seară unul din noi îi va culca, pe urmă se va duce în „dormitorul părinților” să doarmă. Dar că peste noapte, dacă vor, pot veni să ne cheme, căci ușile rămân deschise………Pauză. Pe urmă s-a auzit un „Uraaaaa, dormiți împreunăă!”. Era Domnul Soț care s-a gândit să anime putin atmosfera și s-a bucurat el în locul copiilor😁. Apoi, la unison au început amândoi: „dar de ce trebuie să dorm cu Ștefan / Ciprian? Eu nu vreau să dorm în camera asta. Eu vreau să fie iar ca „mai târziu””….ohh

Prima noapte în dormitorul fraților

Totuși nu am renunțat. Până la ora de culcare le-am repetat că vor dormi împreună. Insistam pe cât de frumos ar fi să doarmă împreună și noaptea, nu doar ziua, la prânz. Că și eu și sora mea dormeam împreună când eram mici, Domnul Soț făcea la fel cu fratele lui și toți frații din lume dorm împreună. Eram amândoi precum picătura chinezească pe capul lor.

Ora 21.00 a venit. Am urmat rutina de seară: spălat pe dinți, pupat, îmbrațișat pe tati și rămas la somn cu mami în cameră la Ștefan. Schimbarea majoră era pentru Ciprian care schimba cam tot: cameră, pat, loc în pat (margine), rutină. Le-am spus o poveste și am vorbit puțin despre faptul că peste o săptamână vor merge amândoi la Grădiniță. Mare greșeală am făcut, căci amândoi s-au aprins și au zis că nu vor. Aoleu…nu era de bine. Mi-am înmuiat glasul și le-am zis „bine, bine, hai că mai vedem noi cum e treaba cu Grădinița. Până atunci, hai să dormim. Ciprian vrei să stai pe mine?”….El așa adoarme în ultimele 3 luni, doar pe mine. Și spre marea mea surprindere, la 22.05 dormeau amândoi. Ce ușurare! Ce fericire că mi-a „iesit”🙂! Domnul Soț mă aștepta în sufragerie nerăbdător să-i povestesc cum a fost. Ce fain a fost să ne uităm la „Casa del Papel” în seara aceea.

Canva.com

Continuarea

Continuarea „merge înainte”. Căci de fapt, nu poți să știi când e momentul potrivit să culci copiii împreună. Eu cred că e bine să testezi, să ai curaj să încerci. Ce m-a determinat pe mine să fac acest pas este că îmi doresc de mult ca ei să doarmă în aceeași cameră pentru a încerca să ne recâștigăm și noi ca și cuplu independența…sau mai bine spus „intimitatea”. Și de ce nu, în seara în care unul din noi adoarme copiii, celălalt să se bucure de „timpul lui”. Oare e greșit să-ți dorești așa ceva?

Cât și până când să pui mereu nevoile copilului pe primul loc, uneori peste ale tale? Nu, nu mă consider egoistă că am făcut acest pas și nici nu consider că l-am făcut prea devreme. Așa s-a nimerit să fie în cazul nostru: fix cu o săptamână înainte de a începe Grădinița, după ce ne-am întors dintr-un weekend minunat petrecut cu alți părinți, unde am discutat mult despre copii (deh…parcă nu mai știam despre ce să vorbim!) și m-am întors hotărâtă să încerc și eu. Dar hotărâtă!

Suntem după 14 nopți de pus copiii la somn în aceeași cameră, în același pat și încă ne iese. Primele 3 seri au opus puțin mai multă rezistență. Când trebuia să ne bagăm în pat puneau întrebări: de ce nu putem să dormim iar fiecare în camera lui? Dar eu vreau cu mami/tati, nu cu tine. Se supărau unul pe altul că nu au loc, că se ating, etc…Cea mai mare rezistență o opune încă Ciprian când e rândul Domnului Soț să îi culce, căci el vrea foarte mult să doarmă cu mine de câteva luni încoace. În vreo 2-3 nopti, m-am dus și eu în pat cu ei și ne-am înghesuit toți 4, însă îi spun mereu lui Ciprian că și tati vrea să îi culce, trebuie să doarmă și cu el, așa e normal…să doarmă pe rând cu fiecare părinte. În final adoarme.

Primele nopți au fost însă dificile. Căci în fiecare noapte se trezea câte unul din ei să vină să mă cheme la el. Și am avut nopți în care m-am trezit și de 4 ori pe noapte. Ba chiar mă mai trezeam chiar eu din proprie inițiativă să mă duc să-i învelesc. Acum am renunțat. Eram prea obosită dimineața. Și la prânz efectiv nu mai puteam de somn.

Dacă ar fi să o iau de la capăt aș face 2 lucruri diferit:

  • aș discuta cu ei despre această schimbare mai din timp. Și le-aș povesti la ce să se aștepte, de ce facem această modificare în viața noastră, cum va fi pentru noi toți ca ei sa doarmă împreună. Poate chiar i-aș pune să aleagă o zi când să începem și să o respectăm. Dar să fie fezabilă, nu la Crăciun
  • aș cumpăra lucruri noi pentru „dormitorul fraților” care să îi dea un aer nou, să îi atragă noul nume și să le placă schimbarea: lenjerie de pat cu personaje pentru băieți, un ceas de birou cu personajul preferat de ei, abțipilduri pentru ușile dulapurilor. Și le-am pune împreună prin cameră ca să simtă „aerul schimbării”

Însă sunt mulțumită și așa. Până acum cred că ne descurcăm bine. Chiar dacă am primit feedback de tipul: „de ce am făcut acest lucru? sunt încă mici, trebuia să mai aștept”. Și întreb: ce să aștept? Căci efectiv nu cred că cineva va ști când e momentul potrivit să culcăm copiii împreună, sau că acel moment e același pentru toți copiii. Fiecare din noi trebuie să aibă curajul și puterea să încerce. Trebuie să fie el pregătit pentru acest pas și pe urmă să-l aplice. Și să fie ferm în hotărâre. Căci orice ezitare este foarte repede simțită de copii, iar ei – hoțomanii – speculează foarte ușor slăbiciunea noastră.

Sunt curioasă cum a fost acest moment pentru voi, cei care aveți 2 copii? Când v-ați simțit pregătiți să îi culcați pe copii împreună?

Ștefan și Ciprian dorm împreună

Părinți care se plimbă prin Bucegi

În urmă cu câteva luni, Domnul Soț împreună cu fratele lui au propus să facem ceva inedit: să urcăm pe Vârful Omu…noi și încă alți părinți care ni s-au alăturat. După câteva zile de planificări: când să mergem, cu cine lăsăm copiii, dar ce echipament ne trebuie, la ce oră să plecăm, glume despre cine se trezește la timp sau nu 😀… iată-ne cum devenim într-o zi de sâmbătă părinți care se plimbă prin Bucegi.

Am plecat în total 4 cupluri, adică 8 părinți a #câte2copii: eu, Cumnata, Verișoara și Creața cu soții la purtător. Trei dintre noi suntem mame de 2 băieți, doar Cumnata are pereche.

Plecarăm 8 de la bază și ajunserăm în vârf doar 6. Căci așa e cu părinții care se plimbă prin Bucegi: nu au experiență și antrenament, îi dor picioarele, obosesc, nici echipamentul poate nu e cel mai bun. Dar nu-i nimic. Mai bine așa decât să terminăm ziua cu accidentări.

Cum a început aventura

Am plecat foarte devreme de la țară – la 7.31. Creața cu al ei soț au parcurs chiar un maraton, căci veneau de la București și ne-am întâlnit la Pucioasa. La 9.00 dimineața am parcat toți mașinile la Piatra Arsă și am purces la drum. Glumele nu ne lipseau din repertoriu, că doar eram la început, eram odihniți și foarte viteji.

Când am ajuns la Babele încă eram bine, deși am urcat vreo 40 de minute până acolo. Nici nu bănuiam ce ne va aștepta mai încolo. Căci traseul poate fi floare la ureche pentru profesioniști, dar nu și pentru niște părinți care se plimbă prin Bucegi, pentru că au hotărât că au timp și chef de o aventură în viața lor de părinți.😁

Verișoara: deja am obosit, simt că-mi cade piciorul
Cumnata: dați-vă de la bolovanul ă
la... e al meu

Drumul de la Babele până la Vârful Omu a fost greu: cu multe și dese opriri, văicăreli, cu puțină ceață, pietre care-ți alunecau sub talpă, pante abrupte și obositoare, iar la întoarcere chiar s-a răcit binișor și bătea vântul. De altfel, la ultimul refugiu Verișoara s-a întors din cauza unei probleme cu piciorul.

Gașca de părinți

Destul de greu de parcurs mi s-a părut ultima bucată de drum. Cea la care te uiți cu bucurie că e scurtă (doar vizibil), dar care în realitate îți consumă totul: energie, îți taie respirația, chiar și dorința de a mai continua, îți bubuie inima de la efort. Îți vine să renunți acolo, să te-ntorci altădată să continui😉. Așa cum era să renunțe și Cumnata. Dar n-am lasat-o. Toți 5 am încurajat-o, soțul ei a rămas în urmă cu ea să o aștepte și până la urmă a ajuns și ea în vârf…cam fără suflare 🤪.

În vârf

Greu a mai fost. Dar după 4 ore și 10 minute de urcat, oprit, glumit, chiar și înjurat (în gând) pe alocuri…am reușit! Și ce mulțumire și satisfacție pe noi! Cine mai era ca noi: niște părinți care au plecat la plimbare prin Bucegi…și au ajuns pe Vârful Omu? Eram toți un zâmbet.😛 Ne-am refăcut repede forțele cu câte un ness (da, mai există încă) și vin fiert, am făcut câteva poze să avem ce povesti la nepoți, am admirat priveliștea de pe munte, ne-am și complimentat puțin, apoi am început coborârea căci se schimba vremea și riscam să ne prindă ploaia pe drum.

Cumnatu: Hai mă că n-a fost greu. Chiar a fost ușor. Eu mai vin o dată …(râsete)

Coborârea

Ha ha…credeți că a fost ușor? Vai de mine ce efort am depus și aici. Am ajuns la mașină cu unghiile de la picioare îndoite, genunchi răsuciți, fese arzătoare, mers de rață și toată lumea cu dureri de articulații și tendoane peste tot de la mijloc în jos. A doua zi, abia m-am putut ridica din pat. Atât eu cât și restul lumii. Dar măcar am ajuns mai repede decât am urcat. Ceilalți 2 ne așteptau la mașini așa că am plecat obosiți spre cazare…și cu gând de mers în club, cine mai poate 😃.

Concluzie

Însă n-am mai putut decât să mâncăm și să stăm la povești la un pahar de roze sau demisec, după preferințe, până târziu în noapte. Ce să mai? Noi suntem părinți care ne pricepem la copii, la joacă, rezistăm eroic tantrumurilor, pregătim mese sănătoase pentru toată familia, citim cărți de parenting… nu știm noi să fim părinți care se plimbă prin Bucegi și escaladeză Vârful Omu.

Dar pentru că ne-am simțit atât de bine în această aventură și am creat un grup frumos, ne gândim să continuăm periplul de părinți care se plimbă prin Bucegi și să petrecem un weekend la munte și cu copiii (poate fără escaladare momentan 😉). 8 părinți cu 8 copii. Oare cum va fi?

Voi ați mers cu copiii voștri pe munte până acum? Cum a fost experiența pentru ei și pentru voi?

Gânduri curcubeice să aveți!

Părinți care se plimbă până la Vf Omu

Mami, vreau în brațe!

Cunoașteți aceste cuvinte? Eu nu doar că le știu, dar le și aud pe 2 voci: Mami, vreau în brațe! Vocea 1 – Ștefan și Mami, vreau în brațe! Vocea a 2 a – Ciprian. Recunosc însă că de la Ștefan vine mai rar această cerere în ultimul timp.

Însă chiar și el, la 5 ani împliniți mai vrea încă în brațe. Uneori când te aștepți mai puțin sau când nu ai dori deloc🙄

Și ce să fac? De cele mai multe ori mă conformez. Cu toată durerea de spate, lipsa de chef, oboseala de peste zi sau sentimentul că nu mai pot, îi iau în brațe. Pentru că DA, e adevărat că atunci când ești mamă chiar dacă nu mai poți, mereu mai poți un pic.

Pentru că…

Mami, vreau în brațe! înseamnă iubire și răsfăț și

conectare și brațe pentru odihnă și somn sau poate „Mami, am obosit, ajută-mă să mă relaxez!”

Încă îmi place când Ciprian adoarme pe mine (cum s-a întâmplat și azi la prânz), stând amândoi întinși pe pat, el escaladându-mă ca pe Vârful Omu, eu rezistând cu stoicism până îi simt respirația sacadată și liniștită, iar corpul moale și greu peste al meu. Acest moment este de neprețuit pentru mine, căci ador să îi simt trupul cald, să îl pup pe păr, să îl mângâi ușor pe spate și pe obrazul încă fin, iar în gând să mă rog la Dumnezeu să îi fie bine în viață și să fie norocos.

Îmi amintesc uneori cum tatăl meu mergea o data pe an (sau poate de 2 ori) în vizită la mama lui și cum bunica mea, femeie simplă și credincioasă din Moldova, îl mângâia pe față cu mâinile ei aspre și zbârcite de munca câmpului, îl alinta Ionel (nimeni nu-i spunea așa), îl pupa de vreo 2-3 ori pe frunte, îi tot lua mâinile în ale ei să le simtă, să le atingă, îi spunea „Hai mai stai puțin, nu pleca, că cine știe dacă mai trăiesc până vii iar”, parcă îl sorbea din priviri de atâta dor și fericire că-l revede…

..iar el mereu părea plictisit de gesturile ei și îi îndepărta mâna, ba chiar îi spunea „Lasă-mă c-o să mă albești”. Of, ce tristețe cred că simțea bunica mea când își revedea băiatul cel mic plecat de acasă de atâta timp, care venea atât de rar și stătea așa de puțin, iar el se simțea deranjat de tandrețea ei.

Nu știu de ce îmi vine uneori în minte această imagine când unul din copii îmi spune Mami, vreau în brațe! Poate pentru că mi-e teamă să nu mă respingă și ei? Poate că-mi va fi dor să îi țin în brațe, să îi simt calzi la pieptul meu, dar vor fi prea mari pentru asta? Poate mă doare (chiar și azi) durerea bunicii mele ce mi-a rămas în minte? Poate îmi judec tatăl că era rece cu ea și nu înțelegea cât dor și grijă îi poartă mama lui? Sau poate că, la fel ca toate mamele, voi ajunge să-mi fie și mie dor de puii mei mici și gingași și vulnerabili, care se vor face mari și nu vor mai avea nevoie de alintul și alinarea mea.

Tocmai de aceea îi iau în brațe. Și mă plimb cu ei noaptea prin întuneric până adorm (mai ales când sunt răciți), și îi țin în brațe când sunt supărați sau triști, nervoși sau morocănoși după somn, neliniștiți sau chiar când nu au nimic, ci vor doar iubire.

Căci cine știe cât timp mă mai pot bucura de acest moment unic care va deveni o dulce amintire în sufletul meu? Cine știe pe urmă cât de dor îmi va fi să aud această cerere care nu va mai veni?

Așa că rezist. Și le ofer brațele mele și timpul și alinarea mea, pentru că în brațe la mami e cel mai cald și liniște și e multă iubire.

Vouă până la ce vârstă v-au cerut copiii să îi țineți în brațe? Vă este dor de aceste momente?

Ciprian spunându-mi Mami, vreau în brațe! după somnul de prânz

1 Pescar și 3 sferturi

Prin periplul nostru de 3 zile prin Mărginimea Sibiului, am fost o jumătate de zi și la pescuit – pasiunea Domnului Soț.

După somnul de prânz ne-am echipat cu tot ce trebuie: undițe, pătrățele de mămăligă, râme, pufuleți, viermi, ace și ne-am instalat pe Balta Domnului Nelu: 1 pescar și 3 sferturi. Că eu nu pescuiesc. Frumos aici, nu glumă. Sălcii pentru umbră, mal puțin abrupt perfect pentru copii, bancă de stat jos, pește în baltă destul…

….răbdarea însă nu e inclusă 🙄

1 pescar și 3 sferturi pe balta Domnului Nelu

După ce a pregătit Domnul Soț undițele ne-am pus pe așteptat. Trebuie să recunosc că această activitate e pentru mine deloc fascinantă, pentru că dacă nu trage peștele mă plictisesc repede…și Ciprian la fel. Așa că el a început să arunce cu pietre în apă😋.

1 sfert de pescar plictisit

Într-un final, primul pește l-am prins eu cu Ciprian (doar i-am scos undița din apă). Uraaaa! Pe urmă Ștefan. Pe urmă pauză… pe urmă a prins Ciprian 2 pești, iar Ștefan nimic minute întregi. Așa că Ștefan s-a supărat pe Ciprian că prinde pești și el nu. Și uite așa am găsit motiv să mă duc să mă plimb printre bălți și să-l las pe tati să-și împace feciorul și să pescuiască ei 3…ca băieții.

Mă bucură pasiunea aceasta a Domnului Soț și visez la zilele când îi va lua pe copii la pește cu noaptea-n cap și vor sta 1-2 zile pe baltă. Iar eu voi profita de timp liber să citesc, să mă plimb, să ies cu fetele sau sigur găsesc eu ce să fac, poate doar să stau…. însă curat și mâncare NU.

În final am petrecut cu toții o după-amiază plăcută, copiii întrecându-se între ei, (Ștefan este foarte competitiv și supărăcios dacă Ciprian i-o ia înainte prea tare), Domnul Soț fiind mândru nevoie mare că are cine să-i calce pe urme (din păcate el nu a prins absolut nici un pește), au învățat să facă guguloaie de mămăligă, au vorbit cu Rățușchițele (dar au fost ignorați total), iar eu m-am topit de cald și sete, dar m-am bucurat de bucuria lor.

Voi cum petreceți timp în natură cu copiii? Ce pasiuni transferă tații către copii?

Jumate de pescar alături de Mami

1, 2, 3 Du-te furie în Tei

Azi a fost dificil cu Ștefan, care are uneori niște tantrumuri de-a dreptul deosebite. Din orice. Când nu te aștepți.

Și sunt grele, cu multă încărcătură emoțională, cu plâns și țipete, uneori bătut din picior și trântit uși. Și încercam să-mi amintesc când vreodată în viața mea de copil am reacționat la fel 🤔? Când am bătut eu din picior să îi arăt mamei că ceva nu-mi convine, că sunt supărată că nu îmi dă un lucru sau să îndrăznesc să trântesc ușa camerei de furie? Ei bine, niciodată! Niciodată nu mi-am dat voie să-mi exprim astfel de sentimente față de părinții mei. Întotdeauna trebuia să „fac ce trebuie, să stau unde trebuie, să mă uit la ce program TV se uitau ei (oricum nu aveam multe opțiuni acum 30 de ani), să mănânc tot din farfurie” pentru că… „așa trebuia”. Nu știa nimeni să explice „de ce”.

Această conformare nedefinită cred că m-a făcut să strâng multă furie în suflet, să-mi reprim unele emoții, pentru că observ acum, când copilul meu are tantrum, că îmi pierd repede răbdarea cu el și îmi este dificil să îi înțeleg trăirile, tocmai acel „de ce?” pentru care reacționează așa. Pentru că eu nu am învățat că poți să faci și altfel în afară de a te supune, de a te înfrâna, de a asculta.

Iar când el are tantrum am și eu tantrumul meu…de eliberare a furiei adunate, de învățare „să-mi dau voie”, de curățare a locului unde furia mea s-a adunat: în inimă. Și e greu. E mult tumult acolo, multă luptă adunată între a „mă răzvrăti” și a fi „cuminte, a sta la locul meu”.

Până nu de curând, am aflat amândoi despre povestea unui Trol, care era furios și el și se liniștea spunând cuvintele magice „1,2,3 du-te furie în tei”. Las aici povestea „Trolului furios care nu mai e furios” (povestită de Ioana Macoveiciuc). E minunată! Iar această mantră e eliberatoare pentru mine.

Și funcționează perfect pentru Ștefan, care astăzi s-a supărat pentru că nu l-am lăsat să se uite mai mult la desene. Deși am stabilit amândoi că la pauza de publicitate voi opri televizorul, el tot s-a supărat. Atât de rău încât nu înțelegeam de ce. Doar știa că închid televizorul la pauză, nu? Ei bine, el nu era pregătit…mai voia la desene pentru că se trezise morocănos de dimineață (cum am aflat ulterior).

Dar am învățat că mereu când îi spun: „Hai să vorbim când ești pregătit și să alungăm furia” își dă timp să se liniștească și pe urmă vine singur după mine să-mi spună că acum este „pregătit” să vorbim. Și cu cuvintele lui îmi spune ce a simțit, de ce a reacționat așa, se descarcă de furie, îi dăm furiei chiar și o culoare – roșie- (că așa e într-un film cu Emoții pe care l-am văzut noi) și se liniștește, ne strângem în brațe și suntem iar prieteni…iar eu învăț de la el.

Învăț că e în regulă să fii supărat, nemulțumit, poate obosit și deci să te manifești prin furie, ignoranță sau uneori dorință de a te retrage, să fii singur tu cu tine ca să-ți umpli rezervorul de „bine”.

Așadar, această mantră funcționează de minune pentru amândoi. Iar momentul de conectare pe care-l simt când îmi povestește de la ce i s-a declanșat tantrumul e de poveste: strânși în brate, sfătoși amândoi, vulnerabili și cu inima plină de iubire. Minunat!

Și pentru că abia are 5 ani și un frate mai mic care vine din urmă cu aceste tantrumuri, să mă tot țin să învăț despre tantrumurile mele trecute pe care le trăiesc astăzi o dată cu ei. Căci niciunul nu e pregătit să treacă singur prin ele…și nici eu.

Voi cum vă ajutați copiii să treacă mai ușor prin tantrumuri? Ce trucuri aveți?

Gânduri curcubeice vă doresc!

Povestea unei zile de vară de neuitat

Fiind singuri, fără copii și griji, cu caldură mare anunțată în Capitală Mon Cher, chef de ducă și aventură, ne-am hotărât, eu și Domnul Soț, să plecăm într-o excursie de o zi pe lângă București.

Pașii ne-au purtat într-o primă locație de poveste: la Crama din 1777. Doamna ce era ghid povestea cu multă pasiune istoria acestei crame strămutate și reconstituite aproape de la zero, care a intrat în circuitul turistic din 2013. Crama de la subsol plină de obiecte autentice și vechi, unele trăindu-și viața deja de peste 100 de ani, podul încărcat cu costume populare tradiționale având cusături deosebite, acoperișul bătut cu ciocanul la mână de un meșteșugar rătăcit prin timpurile noastre, curtea pavată cu piatră și tufe de trandafiri, ne-au umplut sufletele de amintiri despre vacanțele la bunici, poftă de un vin bun și dorința să revenim aici și cu copiii…să afle și ei povestea vinului de când este sădită vița de vie și până curge mustul din teasc.

Dar Doamna Ghid…este o poveste ea însăși: veselă, zâmbitoare, cu vorbe bune și calde față de toți vizitatorii pe care îi numea „oameni buni”, și care la final de tur s-a oferit să ne facă o cafea cât stăm noi pe prispă „și ne injectăm cu energie”. Eu una am plecat radiind de fericire căci a spus că suntem niște „oameni buni„ și „tineri liceeni”. O Doamne, cât de mult în urmă m-au purtat vorbele ei, însă nu mai sunt la liceu de mult 😊.

Am făcut apoi o scurtă oprire și la Conacul Matac. Impresionantă clădire, ce ne aștepta parcă cu porțile ruginite deschise, dar acoperită de uitare și lăsată în paragină. Nu am putut înainta prea mult, deoarece lătrau câinii în jurul ei, drumul era acoperit de iarbă și neîngrijit și ne-a fost teamă să ne aventurăm. Am părăsit-o repede, după ce am făcut 2-3 poze rapide, așa cum au părăsit-o și Autoritățile Statului care preferă să lase această clădire nestemată pe mâinile uitării.

Ne-am continuat ziua vizitând Conacul Bellu. Ce loc minunat, plin de culoare și istorie! Conacul are o arhitectură tare faină, cu camere mici și înalte, obiecte conservate cu grijă ce au în spate o poveste proprie: „acest tablou e pictat de însuși Pictorul Teodor Aman„; „pe acest jilț a lucrat Alexandru Bellu„; „acest gramofon are peste 100 ani și era folosit la diferite întâlniri și petreceri private de nobili„ și altele asemenea. Iar curtea, oh, e de vis! Hortensii mov și bogate te întâmpină la poartă, trandafirii colorați te salută voios, aleile cu piatră te poartă prin istoria Conacului…să tot visezi și să nu vrei să mai pleci.

Însă am plecat, deoarece ne era foame. Am căutat o Cramă unde să mâncăm și am poposit la Crama de Piatră. E o construcție nouă, cu mancare bună, însă cam scumpă pentru un bucureștean de rând. Am plecat repede de-acolo, pentru că nu era chiar ce ne-am așteptat după 3 locuri atât de îndemnătoare la visare și relaxare.

Tot mergând fără un țel anume, ne-am hotărât să ne cazăm în Sărata Monteoru. O stațiune modestă, cunoscută pentru apele tămăduitoare ale izvoarelor sărate. Seara, după ce am mâncat, am venit la cazare, o cabană langă pădure, și am găsit în curte un foc aprins într-un cazan. Ne-am oprit să ne odihnim și am rămas lângă acest foc simplu, ce ardea jucăuș. Lemnele trosneau așa de frumos, flăcările se jucau și se schimbau din galben în roșu purpuriu, parcă mintea mi se liniștea, amândoi eram hipnotizați de această imagine. Noaptea întunecată cobora greu peste pădure, stelele erau puține, greierii cântau, liniștea o puteai simți oriunde împrejurul tău. Așa că Domnul Soț a tras 2 scaune lângă foc și am stat. Și am privit. Fiecare era cu gândurile lui, amintirile lui, trăirile lui, și ce bine era. Cât de liniștitor și relaxant!

Acest foc simplu, banal, ne-a ținut în fața lui mai mult de o oră, ba chiar am mai aruncat niște lemne peste. Privindu-l am trăit o senzație de împlinire, mulțumire profundă pentru tot ce avem. A fost ca o curățire a gândurilor, liniștire a sufletului și încărcare cu energia lui vie. Căci privindu-l, ne-am lăsat purtați de căldura lui și am început să țesem planuri pentru noi, pentru familia noastră. Și parcă această energie vie era în cuvintele noastre, în speranțele nou apărute, în visele ce se „nășteau din foc”.

Am mers la somn cu sufletul mai ușor și promisiunea de a repeta această experiență cât mai curând, sperăm tot în această vară. Cred cu adevărat că Ștefan și Ciprian vor fi încântați să le facem un foc de tabără, să arunce lemne în foc, să alerge împrejurul lui, să îi simtă căldura și să se amuze privind flăcările jucăușe dansând.

Voi când ați privit ultima dată un foc arzând? Ce impresie v-a lăsat această experiență?

Gânduri curcubeice vă doresc! 🌈

Pe urmele copilariei…la Valeni

A fost o data ca niciodata un drum serpuit ce se desprinde din orasul Husi si lasa in urma o Biserica veche ce adaposteste un Sfant, apoi urca printre vii oferind orasului o priveliste de vis pe masura ce inainteaza spre satele vechi, trece pe langa o cismea cu apa rece ce stiu ca e acolo de cel putin 36 de ani si ajunge intr-un sat imbatranit si pitoresc, dar viu de amintiri, cu ulite inca neasfaltate, aflat in Jud Vaslui, in care mi-am trait copilaria: Valeni. Aici se afla casa bunicilor mei, casa taraneasca din chirpici, cu marchiza, paravan si 2 odai, veche de peste 55 ani, ce a primit in curtea si zidurile ei 4 generatii de oameni.

Mi-am trait aici 20 de veri, impreuna cu sora mea, 2 verisoare si alti 2 veri mai mici alaturi de Mamaia noastra. Dar ce veri!…

Am petrecut zile intregi muncind la camp la prasit porumbul de la Oni sau Floreasca, prasind via din deal sau din gradina, scotand fasole si ceapa, culegand via sau porumbul toamna, adunand zarzare, prune si mere sa facem tuica. Uram sa adun fructele astea!!! Iar spalatul tolicelor (presuri) cu picioarele in albie si cu sapun de casa e memorabil. Terapie curata pentru talpi 😁. La inceput mi se parea foarte distractiv cand incepeam cu 2-3 tolice, dar Mamaia mereu spunea ca daca tot ne-am apucat, ce-ar fi sa spalam toate tolicele?! Si erau cateva. Ca in fiecare odaie era tolic pus peste tolic. Ba mai erau si pe pereti in unele odai. Avea ea o vorba cu care ne pacalea mereu: „faceti si voi pe aici am fost, pe aici n-am fost”, adica repede. Si uite asa, pe aici am fost pe aici n-am fost in fiecare vara varuiam toata casa, spalam toate tolicele, faceam pasat la pui de ne durau mainile de cate cupe invarteam la masinaria aia ruginita, spalam hainele de mana si le clateam in cate 3 ape, caram apa de la fantana de peste drum cu galeta facand zeci de drumuri cand spalam rufele. Ba chiar intr-o vara am prasit via din deal de 3 ori „ca ne rade lumea de cate buruieni au crescut in ea de la ploi”…si inca cate si mai cate.

Dar curatenia de vara are un loc special in inima mea, caci nu curatam doar casa, ci simt azi ca ne curatam si sufletul. Mereu faceam curat in toata casa cat tinea postul Sfintei Marii. In acele 2 saptamani, efectiv aveam zile in care munceam de dimineata pana seara. Erau nopti in care dormeam afara pe prispa, sau scoteam patul cu arcuri din paravan sa dormim afara pentru ca varuiam peretii, vopseam sobele, dulapurile, tocurile la geamuri si usi, apoi portile si gardul. Mamaia lipea podeaua cu lut si baliga de cal de nu puteai sa mai dormi noaptea de miros. Era ca un omagiu pe care-l aduceam Divinitatii…asa de tare ne pregateam in acest Post pe care-l tineam an de an cu sfintenie. Dar culmea…nu era greu. Imi amintesc cum 14 august era o zi asteptata de noi toti, incarcata de usurare si implinire, de fericire ca am terminat! Caci dupa batutul clopotelor pentru Slujba de a doua zi ne opream din treaba, ne faceam baie si mergeam pe seara sa ne spovedim, casa mirosea a curat, paturile din paravan aveau paie curate si era o fericire sa dormi pe unul din ele pentru ca paiele se lasau repede asa ca trebuia sa profiti la maxim de cele 2-3 nopti cat erau noi, Mamaia cocea paine pe vatra si colaci, mancarea „de dulce” mirosea divin, iar noi mergeam spasite la Biserica intrebandu-ne una pe alta „Fata, tu ce ii spui Preotului?” Ca ce ai avea de spus daca toata ziua erai cu treaba prin curte sau gradina? Poate doar cate ceva despre ganduri…si erau multe si jucause.

Caci gandul ne era zi de zi la 2 iesiri „in sat” pe care le aveam si care erau importante. Asteptam cu sufletul la gura sa vina sambata sa mergem la discoteca din Padureni (4 km dus-intors de mers pe jos, de cele mai multe ori) si Duminica sa mergem la Biserica. Acestea erau evenimentele pe care le discutam pe urma toata saptamana cat lucram. Comentam si disecam orice gest, intamplare sau cuvant spus de cineva, intocmai ca niste babe.

Si mai erau si serile in care ieseam la poarta. Ei, ce de amintiri in fata portii. Ce de emotii noi si frumoase am simtit. Dupa o zi plina de munca, cat de obosita eram, cand venea seara zbura toata oboseala si o tuleam la poarta 😊. Caci la Valeni, in fata portii, sub cerul plin de stele si luminat de Luna am trait seri pline de dor, aprig dor cand El nu venea, saruturi primite la amurg, strans in brate si…poate chiar iubire.

Si ce simplu era, fara griji si fara telefon, cu multumirea clipei de Acum si cu promisiunea de scris scrisori (O, da! am trait acele vremuri). Si pe langa noi se auzeau greieri si broaste, dar cui ii pasa! Noaptea se lasa tot mai mult, Luna rasarea, stelele erau cu miile, iar noi ne strangeam in brate si ne sarutam si ne promiteam totul. Si ne bucuram de clipa prezenta si visam la cea de maine. Iar asteptarea bratelor care sa ma cuprinda si maine era dureros de dulce. Totul era minunat de naiv si de frumos!

Astazi copiii mei sunt acolo. Piciorusele lor goale alearga pe aceeasi iarba bogata si moale unde eu cu 2 decenii in urma ma jucam „Castelul” sau „Ratele si Vanatorii” cu sora mea si verisorii, calca pe acelasi pamant muncit din greu de mine, dorm in casa veche din chirpici care si azi ofera ziua in amiaza mare o racoare dulce, stau la umbra nucului secular din gradina, colinda dealul spre Pantea si zburda in locul unde mami a copilarit si crescut ca sa apara ei…Stefan si Ciprian.

Cum sa nu-mi amintesc de copilarie, de joaca si de Mamaie cand casa aceasta si toata curtea poarta in ele o bucatica din mine? O bucatica din ce am fost pentru a deveni ce sunt. Cum sa nu mai revin aici, la origini si trecut cand pana si azi abia astept sa ma intorc si sa revad totul, iar cand plec sunt trista ca le las in urma…si sper ca la anul sa revin iar.

Valeni este locul meu de suflet, incarcat cu amintiri si viata si emotii, persoane dragi si suferinte. Este trecutul meu prezent si dorul meu pentru totdeauna. Valeni este satul copilariei mele.

Voi unde ati copilarit? Pe unde v-ati petrecut vacantele de vara? Care este locul copilariei voastre?

Ganduri curcubeice va doresc!

Vacanta la mare in Bulgaria

Tocmai am petrecut prima vacanta a noastra la mare, in alta tara. Am avut nevoie de curaj (O, da…curaj!) pentru acest pas. Mi-a fost tare frica de drum: sa nu fie prea lung, prea departe, prea aglomerat, cu prea multe orase de trecut, sa aiba si ceva autostrada, sa..sa..

Continuă lectura „Vacanta la mare in Bulgaria”

Libera la mare…un vis

Stiti cum te simti cand astepti din toti rarunchii si cu bucurie sa ti se intample ceva frumos ce stii ca va veni? sau cand pleci intr-o calatorie nemaipomenita? Si-ti faci planuri, vise, liste, organizezi si re-organizezi peste masura…

Asta mi s-a intamplat mie saptamana trecuta cand visam cu ochii deschisi sa ajung la mare, o zi, doar eu cu fetele, fara copii si Domnul Sot. Si cu visul am ramas…

Copiii erau la bunici, Domnul Sot urma sa plece si el sa stea cu ei acolo, iar eu trebuia sa ma bucur de o zi de Sambata plina de soare, mare, nisip. Imi cumparasem si o carte noua pentru aceasta zi. O zi dus-intors, atat. Pana in pre-ziua plecarii am tot discutat cu fetele ba despre ora plecarii, ba despre vreme, ba unde ne vom opri. Cautam o plaja linistita, curata, fara muzica si trafic de „piti” prea intens.

In final, vremea ne-a hotarat sa ramanem acasa, cuminti, deoarece se anuntau ploi si vijelii toata ziua. Iar in adancul sufletului meu, ce m-a mai convins sa ma duc la copii, si nu la mare, a fost modul in care Ciprian a reactionat cand eu am plecat si l-am lasat la bunici. Tot citisem si auzisem despre „anxietatea de separare”, dar sa o traiesc asa de crunt pe pielea mea, nu ma asteptam. Pentru ca nu l-am pregatit destul ca va ramane la bunici fara mine, i-a fost greu cand a vazut ca nu mai doarme cu mami, nu mai e mami langa el sa-i ceara orice. Asadar, cand a venit noaptea si trebuia sa doarma a plans, chiar a urlat dupa mine in prima seara, a vrut cu greu in brate la Bunica, pe urma in zilele ce au urmat a tinut in el toata furia pana cand am venit. Si cand am revenit la el, primele 2 nopti au fost dificile pentru amandoi. A adormit greu, tarziu si cu multe rugaminti, nu voia nici in brate, nici in pat, nici sa doarma, nici sa mai ramana acolo…el voia acasa, cu mami. A incercat si Domnul Sot sa intervina, sa-l linisteasca cumva, dar a reactionat mai rau.

Ce sa mai? Imi venea sa plang de nervi, ma luptam si cu putina rabdare pe care am avut-o din totdeauna, imi era si mila de el caci intelegeam ca nu stie ce i se intampla si de unde ii vine tot tumultul acesta de sentimente de furie, singuratate, abandon. In final, dupa 2 nopti obositoare pentru amandoi, am revenit acasa si am dormit toata noaptea, ca 2 bebelusi. El…evident, tot cu mami.

Nu-mi mai trebuie Mare, momentan 😁. Desi nu am renuntat la visul de a evada o zi la mare, doar cu fetele, inteleg cat de important e sa-mi pregatesc copilul ca va sta cateva zile fara mine. Si data viitoare voi fi mai pregatita, si el la fel.

Pana in August cand sper sa „ne iasa” iesirea, continui sa visez cu ochii deschisi la mare si…citesc cartea dedicata acestei zilei.

Ganduri curcubeice sa aveti!

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe